– Cu fiecare zi, săptămână, lună și an care trece, resimțim deznădejdea de a nu mai avea timp pentru tot ce ne dorim sau ne propunem să realizăm. Și-atunci parcă-mi vine să exclam „Opriți planeta, vreau să cobor!”, cum a spus-o mai întâi regizorul francez Claude Lelouche, apoi, într-o variantă… românească, Marin Preda în „Moromeții” („Timpul nu mai avea răbdare!”).

 

– Nu ne oprește nimeni să luăm decizia de a opri planeta să coborâm pentru a ne reveni. Ceea ce simțim noi, că zilele s-au scurtat, este o părere indusă de faptul că ni se cer foarte multe lucruri în același timp ori noi ne propunem prea mult.

În momentul în care ne permitem o pauză, un răgaz, deja lucrurile sunt văzute altfel. Imaginați-vă că ne-a prins un vârtej în mijlocul mării și, ca prin minune, ambarcațiunea noastră este undeva deasupra și putem vedea cum vârtejul înghite totul, iar noi ne simțim în siguranță. Și, fiind în siguranță, vom vedea că, până la urmă, doar cei prinși în vârtej au de suferit. Nu ne cere nimeni să răspundem pe loc la anumite cerințe, este o falsă părere a noastră că suntem datori să dăm răspuns.

Și ca să aduc discuția în registrul educațional, mă refer la Legea educației, care va intra anul acesta în vigoare cu alt set de cerințe, dar a căror tratare depinde de fiecare dintre noi. În primul rând să le privim cu seriozitate și să ne gândim să dăm răspunsuri pe cât ne este posibil.

Bunăoară în educație, noi vrem să iasă din copiii noștri niște genii și îi medităm și îi ducem pe la toate cluburile ori de dans ori cultural-sportive, fără să-i întrebăm dacă ei mai fac față, dacă au vreo plăcere în ceea ce vor să urmeze. Am câțiva fii duhovnicești care mărturisesc că deja au o teamă în a le spune părinților că le-ar plăcea să facă ceva.

 

– Să înțeleg că asistăm la o altfel de generație de părinți, care a ajuns să amputeze libertatea de gândire a propriilor copii?

 

– Cu siguranță, într-un fel sau altul, la fel s-au purtat și părinții noștri și bunicii lor cu ei, dar acum s-a ajuns la o dorință atât de puternică a părinților de a-și rezolva toate frustrările prin copii. Dacă el, ca părinte, nu a reușit să facă ceva în viață, nu dă vina pe el, ci se ambiționează să pună sarcini noi copiilor.

Întotdeauna îi învăț pe oameni că e posibil să aibă priorități care nu au legătură cu realitatea copiilor lor. Și aceste priorități trebuie discutate în familie, cu ei. Lipsește dialogul sincer dintre părinte și copil legat, spre exemplu, de nevoia sinceră de a fi meditat. Iar în momentul în care află un număr de discipline, își face un buget de timp, după care să-l întrebe „Dar timp pentru tine mai ai? Hai să renunțăm la ceva ca să mai putem fi și împreună”.

Pentru că dacă un copil toată săptămâna merge la școală și în week-end la meditații, nu mai are timp copilul să stea cu părintele. Și-atunci trebuie să găsim prioritățile, aici se dezleagă acest mister al timpului care ni se pare nouă că trece prea repede.

Spuneam de multe ori că secundele trebuie să aibă aceeași valoare. Nimeni nu numără primele secunde ale unui concurs de trei ore, ci ultimele și atunci intervine panica. De ce să valorizăm mai mult pe final decât pe început?

 

Simona ANGHEL